APA
1. Tipuri de apă :
-
Apa chimic pură este formată din
molecule identice ce corespund formulei chimice H2O; ea este foarte
rar întâlnită în natură. Molecula de apă este compusă din doi atomi de hidrogen
şi unul de oxigen. Molecula poate să apară şi sub formă disociată în un proton
de hidrogen H+ şi gruparea hidroxil HO-.
-
Apa naturală, dulce sau de mare
conţine o cantitate însemnată de impurităţi antrenate din atmosferă şi sol în
timpul circuitului său prin natură.
-
Apele tehnice sunt folosite ca
materie primă şi sunt:
- apa de mare pentru obţinerea apei demineralizate
- apa dulce (demineralizată) pentru obţinerea aburului sau ca agent
de răcire
2. Caracteristicile fizico – chimice şi microbiologice ale apei
Caracteristici
fizice:
o
conţinutul de materii aflate în suspensie
o
turbiditatea
o
culoarea înainte şi după filtrare
o
densitatea, conductibilitatea electrică,
temperatura
caracteristici chimice:
o
reziduul fix (conţinutul în săruri solubile)
o
conţinutul în cationi (ca2+, mg2+,
fe2+ , fe3+, Na+, NH4+,
Pb2+)
o
conţinutul în anioni ( Cl-, SO42-,
NO3-, No2-)
o
conţinutul în oxigen şi alte substanţe
reducătoare
caracteristici
microbiologice
prezenţa
microorganismelor care se determină prin analize biochimice şi microbiologice.
IMPURITĂŢILE
PREZENTE ÎN APĂ ŞI EFECTELE ACESTORA:
DURITATEA APEI
1. Tipuri de depuneri datorate
impurităţilor prezente în apă:
a) Depuneri
biologice – sunt constituite din plante şi animale acvatice; în circuitele
de apă de mare se dezvoltă cu precădere scoici care au dimensiuni mici şi trec
de filtre apoi se dezvoltă pe suprafeţele metalice.
b) Depuneri de
nămol – se formează datorită impurităţilor în suspensie sau a celor
coloidale, din produsele de coroziune.
c) Depunerile carbonoase şi cele de Fe2O3 şi Cu metalic
determină coroziuni grave.
2. Duritatea
apei: tipuri de duritate şi moduri de exprimare a durităţii
Pentru
utilizarea apei în scopuri industriale sau pentru obţinerea aburului, este
foarte importantă natura chimică a sărurilor dizolvate (calciu şi magneziu), în
special a celor care dau duritate apei. Astfel, duritatea apei poate fi:
Duritatea totală (dT)
reprezintă conţinutul total de săruri de
calciu şi magneziu
Duritatea temporară (dtp) reprezintă conţinutului
de bicarbonaţi acizi de calciu şi de magneziu. Aceste săruri precipită la
fierbere trecând în săruri insolubile.
Duritatea permanentă (dp) reprezintă conţinutul de
ioni de calciu şi de magneziu corespunzător sărurilor acizilor tari (cloruri,
fosfaţi, sulfaţi)
Din
cele prezentate mai sus, se poate spune că principalele efecte ale depunerilor
sunt:
- înrăutăţirea transferului
termic,
- înfundarea
instalaţiilor, distrugerea filtrelor, valvelor.
- imposibilitatea obţinerii
cantităţii necesare de abur şi atingerii parametrilor tehnologici,
- scoaterea din uz a
căldărilor şi în cazurile cele mai grave chiar explozia căldării.
- opriri dese în vederea
curăţirii instalaţiilor.
- spumarea şi antrenarea de
apă
- coroziunea – unul din
cele mai nocive efecte (distrugerea metalelor şi aliajelor datorită
interacţiunii lor cu o serie de agenţi corozivi, cum sunt O2, CO2,
H+ din apă, soluţii de electrolit)
IMPURITĂŢILE
PREZENTE ÎN APĂ ŞI EFECTELE ACESTORA:
COROZIUNEA
Principalele tipuri de coroziune întâlnite la
instalaţiile de pe navă:
A)
Coroziunea în generatoarele de abur
-
coroziunea
generală - reducerea grosimii
metalului pe întreaga suprafaţă sau pe porţiuni mai mari
-
Coroziunea de tip Pitting – apare sub forma unor ciupituri adânci ajungând
până la perforarea metalului. Este considerată una din cele mai agresive
coroziuni şi se datorează atacului oxigenului dizolvat
-
Coroziunea fisurantă caustică - coroziune localizată care se dezvoltă în
fisuri sau locuri ascunse. Este favorizată de alcalinitatea puternică a apei în
aceste locuri şi se manifestă prin fisuri care avansează
-
Coroziunea la oboseală se dezvoltă în fisurile care apar ca urmare a
solicitărilor mecanice repetate.
-
Coroziunea selectivă se manifestă prin dizolvarea unui component dintr-un aliaj
-
Exfolierea este un tip de coroziune care conduce la desfacerea metalului în foiţe
paralele determinând laminarea metalului.
-
Fragilizarea se manifestă prin reducerea proprietăţilor mecanice, metalul devenind
sfărâmicios. Se datorează pătrunderii hidrogenului format în urma reacţiilor
catodice
- Coroziunea datorată gazelor dizolvate este
provocată de O2, CO2 şi NH3.
-
Coroziunea caustică se datorează
existenţei NaOH liber, pus în evidenţă de un pH ridicat.
B) Coroziunea instalaţiilor de răcire
-
Coroziunea acidă - se poate datora unor
săruri dizolvate care prin hidroliză scad pH-ul apei (ex, MgCl2).
-
Coroziunea datorată O2 dizolvat – duce la coroziune pitting.
- Cavitaţia
- se manifestă sub forma unor
adâncituri sau a unor părţi smulse de pe suprafaţa metalului.
Mijloace de
protecţie anticorozivă
- 1. Pregătirea suprafeţelor de acoperire în vederea
realizării protecţiei anticorozive implică operaţiile care asigură înlăturarea
completă a grăsimilor, urmelor de pastă de lustruit, urmelor de emulsii sau
lichide diverse de la prelucrările mecanice şi tratamentele termice anterioare uleiuri
unsori vopsele oxizi
2. Operaţiile de bază ale unui flux complex de
pregătire sunt:
- precurăţirea – îndepărtarea straturilor groase de
impurităţi de pe suprafaţa pieselor. Se realizează prin sablare cu nisip, cu
alice sau cu bile de sticlă
- predegresarea – îndepărtarea parţială a
grăsimilor solubile în solvenţi organici (degresare cu solvenţi organici)
- degresarea – înlăturarea grăsimilor pe
cale chimică, electrochimică sau cu ultrasunete
- decaparea – procesul chimic sau
electrochimic prin care se realizează îndepărtarea straturilor de coroziune de
pe suprafeţele metalice.
- lustruirea – este procesul prin care pe suprafaţa pieselor se obţine o structură
fină şi uniformă, prin prelucrare mecanică, electrochimică sau chimică, în scop
decorativ sau funcţional.
3. Tipuri de
protecţie
3.a. Protecţia
pasivă constă în acoperirea metalului
cu un strat de natură anorganică (oxid, fosfat, silicat) sau cu un strat de
natură organică mai rezistent la coroziune decât metalul. O condiţie esenţială
pentru realizarea unei acoperiri metalice de bună calitate este pregătirea
iniţială a suprafeţei care influenţează direct aderenţa şi uniformitatea
grosimii depunerii, uniformitatea culorii şi aspectului, apariţia pittingului
sau a exfolierii, rezistenţa la coroziune, rugozitatea şi structura cristalină
ale acoperirii.
Protecţia pasivă se poate
realiza prin următoarele procedee:
- Aplicarea de straturi
protectoare metalice;
Protecţia
suprafeţei metalice prin imersie în metale topite se aplică în cazul în care
metalul de protecţie este Zn, Sn, Al sau Pb sau unele aliaje ale acestora care
au temperaturi joase de topire. În practică se întâlneşte tabla zincată, ţevi
şi profile zincate, vase cositorite.
3.b.
Protecţia activă
Se referă la acţiunea de modificare a sistemului de coroziune care
cuprinde metalul, mediul atacant şi condiţiile de corodare. Protecţia activă se
poate efectua prin trei metode:
3b1) modificarea compoziţiei materialelor metalice;
3b2) reducerea agresivităţii mediului coroziv;
3b3) metode
electrochimice (utilizarea electrozilor de sacrificiu, utilizarea unei surse
exterioare de curent).
3b1) Modificarea
compoziţiei materialelor metalice
Metoda constă în
elaborarea unor materiale metalice rezistente la coroziune, utilizând materiale
rezistente la acel mediu.
Exemple
-
Pb - rezistent la soluţii concentrate de H2SO4, HNO3,
HCl,
-
Al - rezistent în medii oxidante;
-
fonta - rezistentă în medii ce folosesc temperaturi ridicate;
3b2) Reducerea agresivităţii mediului
corosiv
Protecţia
anticorozivă se realizează prin modificarea compoziţiei mediului corosiv.
Coroziunea
în mediu gazos: - constă
în îndepărtarea agentului oxidant prin:
Degazare
termică -
îndepărtarea O2, aerului şi a gazelor dizolvate în lichide
Dezoxigenarea
chimică - se face
prin trecerea apei printr-un strat de material capabil să formeze legături cu
oxigenul
Dezoxigenarea
electrochimică - se trece
apa printr-un sistem de celule de electroliză, prevăzute cu electrozi bipolari
de oţel, iar oxigenul se îndepărtează total.
Coroziunea
în mediu lichid: - constă în îndepărtarea agentul
oxidant prin degazare termică, dezoxigenare chimică sau electrochimică sau prin
adăugare de inhibitori de coroziune
-
Modificarea ph-ului se
poate face prin utilizarea unor soluţii neutre care să asigure un maxim de
rezistenţă tuturor metalelor (pH = 7,0 – 7,5), deoarece valoarea pH-ului are un
rol important în formarea peliculelor protectoare. Menţinerea pH-ului la o
anumită valoare se realizează prin utilizarea unor metode fizice (ultrasunete,
radiaţii ultraviolete, radiaţii ionizante)
sau a unor de substanţe chimice. Un exemplu în acest caz este hidrazina N2H4
care este un inhibitor perfect şi foarte eficace al coroziunii pentru toate
metalele dar şi un agent de conservare chiar în prezenţa oxigenului. Protecţia
metalului există atât timp cât hidrazina există în exces. În cazan, la
temperaturi înalte, hidrazina se descompune în amoniac şi hidrogen.
3b3) metode
electrochimice
Procedeul
de protecţie electrochimică împotriva coroziunii se bazează pe crearea unei
pile în care metalul de protejat are rol de catod. Metodele de protecţie
electrochimică se aplică în special construcţiilor metalice subterane şi a
celor care vin în contact direct cu apa de mare.
-
Protecţia catodică cu
sursă exterioară de curent
Această
protecţie nu este folosită pe scară largă (nu se utilizează la navele sub
pavilion românesc, deoarece implică cheltuieli mari).
Principiul
metodei: Instalaţia de protejat se leagă la polul negativ al unei surse
exterioare de curent continuu, iar polul pozitiv al sursei de curent se leagă
la un electrod auxiliar, închizându-se un circuit electric: sursă – anod
auxiliar – electrolit – metalul care se corodează (anodul) – sursa.
Pentru a
se putea realiza o protecţie eficientă trebuie să existe următoarele condiţii:
- prezenţa
în jurul obiectului de protejat a unui mediu bun conducător de electricitate
(soluţii de electroliţi, apă de mare, sol umed)
-
electrolitul trebuie să fie în strat suficient de gros pentru a se putea
realiza circuitul anod – suprafaţă de protejat.
- consumul
de curent nu trebuie să depăşească o limită peste care poate perturba buna
funcţionare a instalaţiei şi a pune în pericol securitatea oamenilor.
Instalaţia
este formată din:
-
o sursă exterioară de curent
-
ecrane dielectrice
-
instalaţie de amplificare
-
conductori
- anozi auxiliari, care pot fi: consumabili
(metalul care se dizolvă); semi inerţi (care se dizolvă în prima fază şi apoi
se pasivează şi se menţin în această
formă dacă densitatea de curent depăşeşte densitatea limită de curent necesară
pasivării metalului respectiv); inerţi (nu participă la reacţiile de transfer
de sarcină; sunt de obicei din Pt sau din Ti placat cu Pt.
Schema
instalaţiei
1- conducta metalică
2- sursa de
curent continuu
3- anodul
auxiliar– metalul care se corodează
4- conductori
de legătură
5- mediul
coroziv
În acest caz
protecţia metalului se datorează existenţei curentului electric între anodul
auxiliar şi metalul respectiv (anodul), care împiedecă trimiterea de ioni
metalici în soluţie.
- utilizarea
electrozilor de sacrificiu
Sensul în care circulă curentul
electric este cel care condiţionează
procesul de coroziune, iar acest sens este hotărât de natura celor două metale
ce formează pila electrică şi într-o mică măsură de natura electrolitului.
Procedeul se bazează pe
orientarea coroziunii în aşa fel încât se corodează acel electrod ce nu are
importanţă pentru sistem.
Protecţia catodică: Procedeul constă în crearea intenţionată a unui cuplu în care catodul
este piesa care se protejează pe seama anodului care se consumă. Procedeul
constă în transformarea suprafeţei ameninţate de coroziune în catod.
Potenţialul electric al materialului protejat trebuie să fie negativ fată de
electrolitul în care este scufundat. Spre exemplificare o ţeava (conductă) din
fier poate fi protejată catodic prin legarea de un electrod de metal mai activ
cum ar fi Mg, Zn, Al. Fierul va fi catodul pilei, Zn va fi anodul şi se va
consuma.
Schema instalaţiei:
CALITATEA APEI
Valori
recomandate pentru indicii de calitate ai apelor
Controlul calităţii apei se bazează pe
compararea valorilor caracteristicilor apei, obţinute prin analiză, cu valorile
standardizate, cu valorile recomandate de firmele constructoare ale
instalaţiilor sau cu cele ale firmelor ce oferă tehnologii, substanţe şi
echipamente de tratare. Limitele între care se înscriu valorile recomandate
sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tratarea
apei de alimentare
şi a apei
din căldare
Tratarea completă a apei de alimentare şi a celei din
căldare se face prin folosirea unui amestec de substanţe care au roluri
multiple: dedurizare, protecţie anticorozivă, reglare de pH, antispumare.
Amestecul este destinat unei ape cu
caracteristici calitative bune şi se dozează continuu menţinând în stare bună
tot sistemul (căldare, partea de abur şi condensat, partea de alimentare).
1. Eliminarea gazelor
dizolvate
Eliminarea gazelor dizolvate (O2 şi CO2) are ca scop prevenirea coroziunii datorată
acestora. Gazele pot ajunge în apă prin orice deschidere sau neetanşeitate a
instalaţiei (în tancuri, condensatoare, turbine). Oxigenul este dizolvat în
apă, dar nu este disociat, astfel că eliminarea lui este mai uşoară decât a CO2.
Metoda de
eliminare a gazelor se numeşte
degazare. Degazarea este o operaţie prin care se elimină din apa de alimentare,
gazele dizolvate care au acţiune corozivă.
Degazarea se bazează pe faptul că solubilitatea unui gaz în apă scade
proporţional cu scăderea presiunii parţiale a gazului respectiv deasupra apei.
Degazarea
pe cale fizică
Pentru eliminarea gazelor din apă la bordul navei se
folosesc ejectoare, coloane fierbinţi şi uneori degazoare. Pentru a obţine o
bună eliminare a O2 şi CO2 se vor respecta următoarele
reguli:
-
eliminarea
tuturor neetanşeităţilor la condensatoare şi în special la partea de vacuum a
instalaţiei (flanşe, supape, valve defecte)
-
menţinerea, în
tancurile de presiune normală, a unei temperaturi cât mai ridicate
-
păstrarea unei
corelaţii corecte presiune / temperatură în deaeratoare; acestea trebuie să
aibă linia de ventilaţie deschisă iar ventilatoarele să funcţioneze continuu,
în port şi pe mare;
-
asigurarea unei
bune pulverizări în deaeratoare (curăţire, înlocuirea duzelor stricate)
Degazarea
pe cale chimică
Nu toate navele sunt echipate cu deaeratoare, dar
chiar şi apa degazată mai conţine O2 şi Co2 ce trebuie eliminate pe cale chimică.
a) Eliminarea oxigenului se poate face cu hidrazină (N2H4),
sau cu sulfit de sodiu (Na2SO3):
a1) Eliminarea
oxigenului cu ajutorul hidrazinei;
Caracteristici:
- eliminarea are la bază reacţia: N2H4 + O2
= N2 + 2H2O
- excesul de hidrazină se descompune cu formarea de amoniac ce
alcalinizează apa:
3N2H4 = 4NH3 + N2
2N2H4 = 2NH3 + N2 + H2
- hidrazina se introduce prin injectare în cazane unde are loc
următoarea reacţie:
N2H4 + O2 = 2H2O + N2
- reacţia are loc cu viteză mare la temperaturi de peste 1000C şi cu viteză
mică la temperaturi de sub 500C .
- hidrazina se livrează sub formă de hidrat de hidrazină sau soluţii
concentrate care sunt periculoase şi greu de manipulat. Dozarea hidrazinei se
face sub forma unei soluţii de concentraţie 1%.
a2) Eliminarea oxigenului cu
ajutorul sulfitului de sodiu (Na2SO3)
Caracteristici
- eliminarea are la bază reacţia:
2Na2SO4 + O2 = 2Na2SO4
- sulfitul măreşte salinitatea apei
- excesul de sulfit se descompune ducând la creşterea acidităţii apei
b) Eliminarea bioxidului de
carbon.
CO2 se dizolvă în apă formând acid carbonic. Acesta dizolvă
metalele feroase, atât la căldare cât şi în sistemul condensat. Alcalinitatea
apei din căldare neutralizează CO2, dar, în funcţie de condiţiile de
funcţionare, carbonaţii formaţi pot să se descompună şi să formeze CO2
ce va părăsi căldarea împreună cu aburul. El se va dizolva în condensat şi se
ca reîntoarce în căldare. eliminarea
lui din condensat este deci esenţială.
Aceasta se realizează cu ajutorul amoniacului gazos ce se formează prin
descompunerea excesului de hidrazină. Uneori se folosesc alături de hidrazină,
amine volatile cu caracter bazic astfel încât se va reduce coroziunea în
sistemele de alimentare, în căldare şi în condensat. Eliminarea O2
şi CO2 conduce şi la prevenirea coroziuni tuburilor condensatoarelor
(din aliaje cuproase) şi deci se evită reîntoarcerea cuprului în căldare.
2. Eliminarea sărurilor de calciu şi magneziu (dedurizare)
Tratamentul chimic al apei urmăreşte transformarea compuşilor de Ca şi Mg ce intră în căldare cu apa de alimentare şi care ar forma piatră, în compuşi insolubili, neaderenţi, care
să formeze nămol ce poate fi eliminat prin purjare.
Substanţele folosite la tratare depind de duritatea
apei de alimentare, iar folosirea acestora trebuie să se facă urmărind cu
stricteţe indicaţiile producătorului, astfel apar alte probleme legate de
spumare, coroziunea sau blocarea instalaţiei din cauza cantităţii excesive de
nămol.
A) Dedurizarea
Este una din operaţiile de bază de tratare a apei din
cazane şi constă în eliminarea din apă a durităţii respectiv a ionilor de
calciu şi magneziu din apa tratată cu reactivi specifici. Dintre reactivii
folosiţi se menţionează hidroxidul de calciu, carbonatul de sodiu, hidroxidul
de sodiu şi fosfaţii de sodiu.
Tratarea cu aceşti reactivi se poate face în
interiorul şi exteriorul cazanului. În interiorul cazanului tratarea se
realizează prin adaos în apa de alimentare a acestora, a unui amestec de
reactivi, denumit dezincrustant.
Reacţiile de precipitare au loc în interiorul
cazanului, precipitatul, sub formă de nămol, fiind eliminat prin purjare în mod
periodic.
Substanţele
de dedurizare cele mai frecvent
utilizate sunt:
- Fosfaţii
de sodiu:
Na2HPO4
– fosfat disodic
Na3PO4
– fosfat trisodic
Aceştia precipită ionii de calciu din apă iar excesul
de fosfat produce o spumarea abundentă.
- Soda caustică (NaOH) sau soda calcinată (Na2CO3)
NaOH – este folosit pentru precipitarea magneziului ca
hidroxid Mg(OH)2 – produs neaderent. Uneori se foloseşte soda
calcinată care în apă hidrolizează cu formarea hidroxidului de sodiu.
În lipsa hidroxidului de sodiu sau într-o apă excesiv
tratată cu fosfat se poate forma fosfat de magneziu – Mg3(PO4)2
– substanţă care are tendinţa de a adera la metal, de aceea excesul de fosfat
şi alcalinitatea p (excesul de sodă caustică ce conduce la coroziune caustică
şi selectivă) trebuie să fie îndeaproape
controlate.
Metode de
dedurizare:
A1) Dedurizarea utilizând hidroxidul de calciu Ca(OH)2
Dedurizarea cu hidroxid de calciu (var) se bazează pe
reacţiile care au loc între acesta şi ionii durităţii temporare din apă,
calciul şi magneziu, conform reacţiilor:
Ca(HCO3)2
+ Ca(OH)2 = 2CaCO3 + 2H2O
Mg(HCO3)2
+ Ca(OH)2 = CaCO3 + MgCO3 + 2H2O
MgCO3
+ H2O = Mg(OH)2
+ CO2
Produsele de reacţie subliniate sunt greu solubile şi
precipită. În ceea ce priveşte magneziul, acesta trece în final, prin hidroliză
în hidroxidul de magneziu mai greu solubil.
De asemenea varul reacţionează cu bioxidul de carbon
liber din apă.
Ca(OH)2 + CO2 = CaCO3
+ H2O
A2) Dedurizarea utilizând schimbători de ioni
În acest caz dedurizarea apei se face prin trecerea
apei de alimentare peste filtre schimbătoare de cationi. Aceştia vor transforma
toate sărurile de calciu şi magneziu în săruri de sodiu. Dacă se folosesc
baterii de schimbători de ioni formate din cationiţi şi anioniţi se poate
obţine o apă complet demineralizată.
Principiul metodei constă în schimbarea ionilor de
calciu şi magneziu, care constituie duritatea apei, cu ionii de sodiu. În acest
fel toate sărurile de calciu şi magneziu se transformă în săruri de sodiu, care
dau naştere la depuneri în cazan. În coloana cu schimbători de ioni apa brută
intră pe la partea superioară şi parcurge stratul de cationit de sus în jos.
Ionii durităţii, calciul şi magneziu
sunt reţinuţi de cationit şi în apă trec ionii de sodiu.
A3)
Dedurizarea utilizând polielectroliţi.
Folosirea polimerilor ionici, solubili în apă, pentru
prevenirea depunerilor a apărut ca urmare a necesităţii reducerii cantităţii de
nămol ce se formează la precipitarea sărurilor de calciu şi magneziu. Polimerii
ionici sunt molecule gigantice, naturale sau sintetice, formate din macroanioni
ce pot lega un număr mare de cationi de calciu şi magneziu, produsele formate
rămân apoi în suspensie având tendinţa redusă de depunere.
B) Purjarea
Dintre efectele impurităţilor asupra funcţionării
cazanelor rezultă că impurităţile din apă, depăşind anumite valori dau naştere
la depuneri coroziuni sau impurificarea aburului. Pentru evitarea acestor
consecinţe trebuie acţionat asupra concentraţiei acestor impurităţi în apa din
cazan pentru a le menţine în limitele precise pentru un regim chimic
corespunzător. Aceasta se poate realiza prin:
- micşorarea concentraţiei substanţelor dizolvate în
apa de alimentare prin alegerea proceselor de tratare a apei de adaos şi prin
menţinerea indicilor calitativi ai condensatului recuperat.
- micşorarea impurităţilor concentrate în apa din
cazan, prin eliminarea şi înlocuirea acesteia cu apă de alimentare, adică prin
mărirea purjei.
Astfel purja
este procedeul de îndepărtare a substanţelor solide precum şi a celor dizolvate
din apa din căldare. În practică, purjarea cazanelor se stabileşte după
rezultatele analizelor apei din cazan, în funcţie de alcalinitatea de tip p,
conţinutul de SiO2, cloruri, reziduu (săruri, densitate, conductivitate
electrică)
Purja poate fi:
- purja de fund – elimină precipitatele din căldare
- purja de suprafaţă – elimină
o parte din apa ce se concentrează în săruri datorită fierberii (are loc
continuu)
- purja din colector – intermitentă, elimină
suspensiile acumulate la suprafaţa apei şi scoate şi o parte din sărurile
dizolvate. Purja se stabileşte de obicei de către constructorul căldării sau în
corelaţie cu conţinutul de cloruri sau salinitatea apei.
Tratarea apei în
distilator
Obţinerea apei distilate depinde de buna funcţionare a
distilatorului. Impurităţile din apa de mare determină în distilator spumare şi
antrenare precum şi depuneri de cruste, de aceea ap trebuie tratată continuu cu
modificatori de cruste şi agenţi de antispumare. Modificatorii de crustă sunt
polimeri solubili care se adsorb la suprafaţa particulelor solide formate prin
precipitarea sărurilor împiedecând depunerea lor pe metal sub formă de reţele
cristaline şi menţinându-le în suspensie ca apoi să fie eliminate împreună cu
saramura. Aceste substanţe dizolvă chiar şi crustele mai vechi.
Antispumaţii sunt substanţe tensio – active care
modifică tensiunea superficială a saramurii, permiţând bulelor de vapori să se
desprindă uşor de pe suprafaţa apei.
Tratarea apei de răcire
- eliminarea depunerilor:
Dedurizarea apei de răcire se face cu ajutorul
polielectroliţilor care menţin în suspensie compuşii de calciu şi magneziu. La
folosirea apei de mare ca agent de răcire singura metodă de tratare este cea cu
substanţe anti – depunere pentru eliminarea depunerilor biologice. Tratarea
apei în acest caz se face periodic şi preventiv, pentru a elimina pericolul
înfundării instalaţiilor cu produsele desprinse.
- tratarea cu inhibitori
de coroziune:
În vederea reducerii coroziunii apa dulce şi demineralizată se tratează
cu inhibitori de coroziune anodici adică substanţe puternic oxidante – nitriţi,
boraţi. Rolul lor este de a pasiva metalul şi acest lucru este posibil numai
dacă se menţine concentraţia lor peste o anumită valoare. Scăderea
concentraţiei sub valoarea prescrisă poate conduce la coroziuni foarte grave.
Analiza apei se face la 24 de ore după tratare şi apoi săptămânal, dacă nu apar
probleme.