APA

1. Tipuri de apă :

- Apa chimic pură este formată din molecule identice ce corespund formulei chimice H₂O; ea este foarte rar întâlnită în natură. Molecula de apă este compusă din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Molecula poate să apară şi sub formă disociată în un proton de hidrogen H⁺ şi gruparea hidroxil HO^-.

- Apa naturală, dulce sau de mare conţine o cantitate însemnată de impurităţi antrenate din atmosferă şi sol în timpul circuitului său prin natură.

- Apele tehnice sunt folosite ca materie primă şi sunt:

- apa de mare pentru obţinerea apei demineralizate

- apa dulce (demineralizată) pentru obţinerea aburului sau ca agent de răcire

2. Caracteristicile fizico – chimice şi microbiologice ale apei

Caracteristici fizice:

o     conţinutul de materii aflate în suspensie

o     turbiditatea

o     culoarea înainte şi după filtrare

o     densitatea, conductibilitatea electrică, temperatura

caracteristici chimice:

o   reziduul fix (conţinutul în săruri solubile)

o   conţinutul în cationi (ca²⁺, mg²⁺, fe²⁺ , fe³⁺, Na⁺, NH₄⁺, Pb²⁺)

o   conţinutul în anioni ( Cl^-, SO₄^2-, NO^3-, No₂^-)

o   conţinutul în oxigen şi alte substanţe reducătoare

caracteristici microbiologice

prezenţa microorganismelor care se determină prin analize biochimice şi microbiologice.

IMPURITĂŢILE PREZENTE ÎN APĂ ŞI EFECTELE ACESTORA:

DURITATEA APEI

1. Tipuri de depuneri datorate impurităţilor prezente în apă:

            a) Depuneri biologice – sunt constituite din plante şi animale acvatice; în circuitele de apă de mare se dezvoltă cu precădere scoici care au dimensiuni mici şi trec de filtre apoi se dezvoltă pe suprafeţele metalice.

            b) Depuneri de nămol – se formează datorită impurităţilor în suspensie sau a celor coloidale, din produsele de coroziune.

         c) Depunerile carbonoase şi cele de Fe₂O₃ şi Cu metalic determină coroziuni grave.

2. Duritatea apei: tipuri de duritate şi moduri de exprimare a durităţii

Pentru utilizarea apei în scopuri industriale sau pentru obţinerea aburului, este foarte importantă natura chimică a sărurilor dizolvate (calciu şi magneziu), în special a celor care dau duritate apei. Astfel, duritatea apei poate fi:

Duritatea totală  (d_T) reprezintă conţinutul total  de săruri de calciu şi magneziu

Duritatea temporară (d_tp) reprezintă conţinutului de bicarbonaţi acizi de calciu şi de magneziu. Aceste săruri precipită la fierbere trecând în săruri insolubile.

Duritatea permanentă (d_p) reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi de magneziu corespunzător sărurilor acizilor tari (cloruri, fosfaţi, sulfaţi)

Din cele prezentate mai sus, se poate spune că principalele efecte ale depunerilor sunt:

- înrăutăţirea transferului termic,

- înfundarea instalaţiilor, distrugerea filtrelor, valvelor.

- imposibilitatea obţinerii cantităţii necesare de abur şi atingerii parametrilor tehnologici,

- scoaterea din uz a căldărilor şi în cazurile cele mai grave chiar explozia căldării.

- opriri dese în vederea curăţirii instalaţiilor.

- spumarea şi antrenarea de apă

- coroziunea – unul din cele mai nocive efecte (distrugerea metalelor şi aliajelor datorită interacţiunii lor cu o serie de agenţi corozivi, cum sunt O₂, CO₂, H⁺ din apă, soluţii de electrolit)

IMPURITĂŢILE PREZENTE ÎN APĂ ŞI EFECTELE ACESTORA:

COROZIUNEA

Principalele tipuri de coroziune întâlnite la instalaţiile de pe navă:

A) Coroziunea în generatoarele de abur

-         coroziunea generală - reducerea grosimii metalului pe întreaga suprafaţă sau pe porţiuni mai mari

-         Coroziunea de tip Pitting – apare sub forma unor ciupituri adânci ajungând până la perforarea metalului. Este considerată una din cele mai agresive coroziuni şi se datorează atacului oxigenului dizolvat

-         Coroziunea fisurantă caustică - coroziune localizată care se dezvoltă în fisuri sau locuri ascunse. Este favorizată de alcalinitatea puternică a apei în aceste locuri şi se manifestă prin fisuri care avansează

-         Coroziunea la oboseală se dezvoltă în fisurile care apar ca urmare a solicitărilor mecanice repetate.

-         Coroziunea selectivă se manifestă prin  dizolvarea unui component dintr-un aliaj

-         Exfolierea este un tip de coroziune care conduce la desfacerea metalului în foiţe paralele determinând laminarea metalului.

-         Fragilizarea se manifestă prin reducerea proprietăţilor mecanice, metalul devenind sfărâmicios. Se datorează pătrunderii hidrogenului format în urma reacţiilor catodice

-     Coroziunea datorată gazelor dizolvate este provocată de O₂, CO₂ şi NH₃.

- Coroziunea caustică se datorează existenţei NaOH liber, pus în evidenţă de un pH ridicat.

B)  Coroziunea instalaţiilor de răcire

- Coroziunea acidă - se poate datora unor săruri dizolvate care prin hidroliză scad pH-ul apei (ex, MgCl₂).

- Coroziunea datorată O₂ dizolvat – duce la coroziune pitting.

- Cavitaţia - se manifestă sub forma unor adâncituri sau a unor părţi smulse de pe suprafaţa metalului.

Mijloace de protecţie anticorozivă

-   1. Pregătirea suprafeţelor de acoperire în vederea realizării protecţiei anticorozive implică operaţiile care asigură înlăturarea completă a grăsimilor, urmelor de pastă de lustruit, urmelor de emulsii sau lichide diverse de la prelucrările mecanice şi tratamentele termice anterioare uleiuri unsori vopsele oxizi

2. Operaţiile de bază ale unui flux complex de pregătire sunt:

-     precurăţirea  – îndepărtarea straturilor groase de impurităţi de pe suprafaţa pieselor. Se realizează prin sablare cu nisip, cu alice sau cu bile de sticlă

-     predegresarea – îndepărtarea parţială a grăsimilor solubile în solvenţi organici (degresare cu solvenţi organici)

-     degresarea – înlăturarea grăsimilor pe cale chimică, electrochimică sau cu ultrasunete

-     decaparea – procesul chimic sau electrochimic prin care se realizează îndepărtarea straturilor de coroziune de pe suprafeţele metalice.

- lustruirea – este procesul prin care pe suprafaţa pieselor se obţine o structură fină şi uniformă, prin prelucrare mecanică, electrochimică sau chimică, în scop decorativ sau funcţional.

3.  Tipuri de protecţie

3.a. Protecţia pasivă constă în acoperirea metalului cu un strat de natură anorganică (oxid, fosfat, silicat) sau cu un strat de natură organică mai rezistent la coroziune decât metalul. O condiţie esenţială pentru realizarea unei acoperiri metalice de bună calitate este pregătirea iniţială a suprafeţei care influenţează direct aderenţa şi uniformitatea grosimii depunerii, uniformitatea culorii şi aspectului, apariţia pittingului sau a exfolierii, rezistenţa la coroziune, rugozitatea şi structura cristalină ale acoperirii.

Protecţia pasivă se poate realiza prin următoarele procedee:

            - Aplicarea de straturi  protectoare metalice;       

Protecţia suprafeţei metalice prin imersie în metale topite se aplică în cazul în care metalul de protecţie este Zn, Sn, Al sau Pb sau unele aliaje ale acestora care au temperaturi joase de topire. În practică se întâlneşte tabla zincată, ţevi şi profile zincate, vase cositorite.

3.b. Protecţia activă

Se referă la acţiunea de modificare a sistemului de coroziune care cuprinde metalul, mediul atacant şi condiţiile de corodare. Protecţia activă se poate efectua prin trei metode:

3b₁)   modificarea compoziţiei materialelor metalice;

3b₂)   reducerea agresivităţii mediului coroziv;

3b₃) metode electrochimice (utilizarea electrozilor de sacrificiu, utilizarea unei surse exterioare de curent).

3b₁) Modificarea compoziţiei materialelor metalice

            Metoda constă în elaborarea unor materiale metalice rezistente la coroziune, utilizând materiale rezistente la  acel mediu.

Exemple

-          Pb - rezistent la soluţii concentrate de  H₂SO₄, HNO₃, HCl,

-          Al - rezistent în medii oxidante;

            -   fonta - rezistentă în medii ce folosesc temperaturi ridicate;

3b₂) Reducerea agresivităţii mediului corosiv

Protecţia anticorozivă se realizează prin modificarea compoziţiei mediului corosiv.

Coroziunea în mediu gazos: - constă în îndepărtarea agentului oxidant prin:

Degazare termică - îndepărtarea O₂, aerului şi a gazelor dizolvate în lichide

Dezoxigenarea chimică - se face prin trecerea apei printr-un strat de material capabil să formeze legături cu oxigenul

Dezoxigenarea electrochimică - se trece apa printr-un sistem de celule de electroliză, prevăzute cu electrozi bipolari de oţel, iar oxigenul se îndepărtează total.

Coroziunea în mediu lichid: - constă în îndepărtarea agentul oxidant prin degazare termică, dezoxigenare chimică sau electrochimică sau prin adăugare de inhibitori de coroziune 

-    Modificarea ph-ului se poate face prin utilizarea unor soluţii neutre care să asigure un maxim de rezistenţă tuturor metalelor (pH = 7,0 – 7,5), deoarece valoarea pH-ului are un rol important în formarea peliculelor protectoare. Menţinerea pH-ului la o anumită valoare se realizează prin utilizarea unor metode fizice (ultrasunete, radiaţii ultraviolete, radiaţii ionizante) sau a unor de substanţe chimice. Un exemplu în acest caz este hidrazina N₂H₄ care este un inhibitor perfect şi foarte eficace al coroziunii pentru toate metalele dar şi un agent de conservare chiar în prezenţa oxigenului. Protecţia metalului există atât timp cât hidrazina există în exces. În cazan, la temperaturi înalte, hidrazina se descompune în amoniac şi hidrogen.

3b₃) metode electrochimice

Procedeul de protecţie electrochimică împotriva coroziunii se bazează pe crearea unei pile în care metalul de protejat are rol de catod. Metodele de protecţie electrochimică se aplică în special construcţiilor metalice subterane şi a celor care vin în contact direct cu apa de mare.

-          Protecţia catodică cu sursă exterioară de curent

Această protecţie nu este folosită pe scară largă (nu se utilizează la navele sub pavilion românesc, deoarece implică cheltuieli mari).

Principiul metodei: Instalaţia de protejat se leagă la polul negativ al unei surse exterioare de curent continuu, iar polul pozitiv al sursei de curent se leagă la un electrod auxiliar, închizându-se un circuit electric: sursă – anod auxiliar – electrolit – metalul care se corodează (anodul) – sursa.

Pentru a se putea realiza o protecţie eficientă trebuie să existe următoarele condiţii:

- prezenţa în jurul obiectului de protejat a unui mediu bun conducător de electricitate (soluţii de electroliţi, apă de mare, sol umed)

- electrolitul trebuie să fie în strat suficient de gros pentru a se putea realiza circuitul anod – suprafaţă de protejat.

- consumul de curent nu trebuie să depăşească o limită peste care poate perturba buna funcţionare a instalaţiei şi a pune în pericol securitatea oamenilor.

Instalaţia este formată din:

-          o sursă exterioară de curent

-          ecrane dielectrice

-          instalaţie de amplificare

-          conductori

-    anozi auxiliari, care pot fi: consumabili (metalul care se dizolvă); semi inerţi (care se dizolvă în prima fază şi apoi se pasivează  şi se menţin în această formă dacă densitatea de curent depăşeşte densitatea limită de curent necesară pasivării metalului respectiv); inerţi (nu participă la reacţiile de transfer de sarcină; sunt de obicei din Pt sau din Ti placat cu Pt.

Schema instalaţiei

1- conducta metalică

2- sursa de curent continuu

3- anodul auxiliar– metalul care se corodează

4- conductori de legătură

5- mediul coroziv

În acest caz protecţia metalului se datorează existenţei curentului electric între anodul auxiliar şi metalul respectiv (anodul), care împiedecă trimiterea de ioni metalici în soluţie.

- utilizarea electrozilor de sacrificiu

Sensul în care circulă curentul electric  este cel care condiţionează procesul de coroziune, iar acest sens este hotărât de natura celor două metale ce formează pila electrică şi într-o mică măsură de natura electrolitului.

Procedeul se bazează pe orientarea coroziunii în aşa fel încât se corodează acel electrod ce nu are importanţă pentru sistem.

Protecţia catodică: Procedeul constă în crearea  intenţionată a unui cuplu în care catodul este piesa care se protejează pe seama anodului care se consumă. Procedeul constă în transformarea suprafeţei ameninţate de coroziune în catod. Potenţialul electric al materialului protejat trebuie să fie negativ fată de electrolitul în care este scufundat. Spre exemplificare o ţeava (conductă) din fier poate fi protejată catodic prin legarea de un electrod de metal mai activ cum ar fi Mg, Zn, Al. Fierul va fi catodul pilei, Zn va fi anodul şi se va consuma.

Schema instalaţiei:

CALITATEA APEI

Valori recomandate pentru indicii de calitate ai apelor

      Controlul calităţii apei se bazează pe compararea valorilor caracteristicilor apei, obţinute prin analiză, cu valorile standardizate, cu valorile recomandate de firmele constructoare ale instalaţiilor sau cu cele ale firmelor ce oferă tehnologii, substanţe şi echipamente de tratare. Limitele între care se înscriu valorile recomandate sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tratarea  apei  de  alimentare  şi  a  apei  din  căldare

Tratarea completă a apei de alimentare şi a celei din căldare se face prin folosirea unui amestec de substanţe care au roluri multiple: dedurizare, protecţie anticorozivă, reglare de pH, antispumare. Amestecul este destinat unei ape  cu caracteristici calitative bune şi se dozează continuu menţinând în stare bună tot sistemul (căldare, partea de abur şi condensat, partea de alimentare).

1. Eliminarea gazelor dizolvate

Eliminarea gazelor dizolvate (O₂ şi CO₂)  are ca scop prevenirea coroziunii datorată acestora. Gazele pot ajunge în apă prin orice deschidere sau neetanşeitate a instalaţiei (în tancuri, condensatoare, turbine). Oxigenul este dizolvat în apă, dar nu este disociat, astfel că eliminarea lui este mai uşoară decât a CO₂.

Metoda de eliminare a gazelor se numeşte degazare. Degazarea este o operaţie prin care se elimină din apa de alimentare, gazele dizolvate care au acţiune corozivă. Degazarea se bazează pe faptul că solubilitatea unui gaz în apă scade proporţional cu scăderea presiunii parţiale a gazului respectiv deasupra apei.

Degazarea pe cale fizică

Pentru eliminarea gazelor din apă la bordul navei se folosesc ejectoare, coloane fierbinţi şi uneori degazoare. Pentru a obţine o bună eliminare a O₂ şi CO₂ se vor respecta următoarele reguli:

-    eliminarea tuturor neetanşeităţilor la condensatoare şi în special la partea de vacuum a instalaţiei (flanşe, supape, valve defecte)

-    menţinerea, în tancurile de presiune normală, a unei temperaturi cât mai ridicate

-    păstrarea unei corelaţii corecte presiune / temperatură în deaeratoare; acestea trebuie să aibă linia de ventilaţie deschisă iar ventilatoarele să funcţioneze continuu, în port şi pe mare;

-    asigurarea unei bune pulverizări în deaeratoare (curăţire, înlocuirea duzelor stricate)

Degazarea pe cale chimică

Nu toate navele sunt echipate cu deaeratoare, dar chiar şi apa degazată mai conţine O₂ şi Co₂ ce trebuie eliminate pe cale chimică.

a)  Eliminarea oxigenului se poate face cu hidrazină (N₂H₄), sau cu sulfit de sodiu (Na₂SO₃):

a₁) Eliminarea oxigenului cu ajutorul hidrazinei;

Caracteristici:

- eliminarea are la bază reacţia: N₂H₄ + O₂ = N₂ + 2H₂O

- excesul de hidrazină se descompune cu formarea de amoniac ce alcalinizează apa:

3N₂H₄ = 4NH₃ + N₂

2N₂H₄ = 2NH₃ + N₂ + H₂

- hidrazina se introduce prin injectare în cazane unde are loc următoarea reacţie:

N₂H₄ + O₂ = 2H₂O + N₂

- reacţia are loc cu viteză mare la temperaturi de peste 100⁰C şi cu viteză mică la temperaturi de sub 50⁰C.

- hidrazina se livrează sub formă de hidrat de hidrazină sau soluţii concentrate care sunt periculoase şi greu de manipulat. Dozarea hidrazinei se face sub forma unei soluţii de concentraţie 1%.

a₂) Eliminarea oxigenului cu ajutorul sulfitului de sodiu (Na₂SO₃)

Caracteristici

- eliminarea are la bază reacţia:  2Na₂SO₄ + O₂ = 2Na₂SO₄

- sulfitul măreşte salinitatea apei

- excesul de sulfit se descompune ducând la creşterea acidităţii apei

b) Eliminarea bioxidului de carbon.

CO₂ se dizolvă în apă formând acid carbonic. Acesta dizolvă metalele feroase, atât la căldare cât şi în sistemul condensat. Alcalinitatea apei din căldare neutralizează CO₂, dar, în funcţie de condiţiile de funcţionare, carbonaţii formaţi pot să se descompună şi să formeze CO₂ ce va părăsi căldarea împreună cu aburul. El se va dizolva în condensat şi se ca reîntoarce în căldare. eliminarea lui din condensat este deci esenţială.

Aceasta se realizează cu ajutorul amoniacului gazos ce se formează prin descompunerea excesului de hidrazină. Uneori se folosesc alături de hidrazină, amine volatile cu caracter bazic astfel încât se va reduce coroziunea în sistemele de alimentare, în căldare şi în condensat. Eliminarea O₂ şi CO₂ conduce şi la prevenirea coroziuni tuburilor condensatoarelor (din aliaje cuproase) şi deci se evită reîntoarcerea cuprului în căldare.

2. Eliminarea sărurilor de calciu şi magneziu (dedurizare)

Tratamentul chimic al apei urmăreşte transformarea compuşilor de Ca şi Mg  ce intră în căldare cu apa de alimentare şi care ar forma piatră, în compuşi insolubili, neaderenţi, care să formeze nămol ce poate fi eliminat prin purjare.

Substanţele folosite la tratare depind de duritatea apei de alimentare, iar folosirea acestora trebuie să se facă urmărind cu stricteţe indicaţiile producătorului, astfel apar alte probleme legate de spumare, coroziunea sau blocarea instalaţiei din cauza cantităţii excesive de nămol.

A) Dedurizarea

Este una din operaţiile de bază de tratare a apei din cazane şi constă în eliminarea din apă a durităţii respectiv a ionilor de calciu şi magneziu din apa tratată cu reactivi specifici. Dintre reactivii folosiţi se menţionează hidroxidul de calciu, carbonatul de sodiu, hidroxidul de sodiu şi fosfaţii de sodiu.

Tratarea cu aceşti reactivi se poate face în interiorul şi exteriorul cazanului. În interiorul cazanului tratarea se realizează prin adaos în apa de alimentare a acestora, a unui amestec de reactivi, denumit dezincrustant.

Reacţiile de precipitare au loc în interiorul cazanului, precipitatul, sub formă de nămol, fiind eliminat prin purjare în mod periodic.

Substanţele de dedurizare cele mai frecvent utilizate sunt:

- Fosfaţii de sodiu:

         Na₂HPO₄ – fosfat disodic

         Na₃PO₄ – fosfat trisodic

Aceştia precipită ionii de calciu din apă iar excesul de fosfat produce o spumarea abundentă.

- Soda caustică (NaOH) sau soda calcinată (Na₂CO₃)

NaOH – este folosit pentru precipitarea magneziului ca hidroxid Mg(OH)₂ – produs neaderent. Uneori se foloseşte soda calcinată care în apă hidrolizează cu formarea hidroxidului de sodiu.

În lipsa hidroxidului de sodiu sau într-o apă excesiv tratată cu fosfat se poate forma fosfat de magneziu – Mg₃(PO₄)₂ – substanţă care are tendinţa de a adera la metal, de aceea excesul de fosfat şi alcalinitatea p (excesul de sodă caustică ce conduce la coroziune caustică şi selectivă) trebuie să fie îndeaproape  controlate.

Metode de dedurizare:

      A₁) Dedurizarea utilizând hidroxidul de calciu Ca(OH)₂

Dedurizarea cu hidroxid de calciu (var) se bazează pe reacţiile care au loc între acesta şi ionii durităţii temporare din apă, calciul şi magneziu, conform reacţiilor:

Ca(HCO₃)₂ + Ca(OH)₂ = 2CaCO₃ + 2H₂O

Mg(HCO₃)₂ + Ca(OH)₂ = CaCO₃ + MgCO₃ + 2H₂O

MgCO₃ + H₂O  = Mg(OH)₂ + CO₂

Produsele de reacţie subliniate sunt greu solubile şi precipită. În ceea ce priveşte magneziul, acesta trece în final, prin hidroliză în hidroxidul de magneziu mai greu solubil.

De asemenea varul reacţionează cu bioxidul de carbon liber din apă.

Ca(OH)₂ + CO₂ = CaCO₃ + H₂O

A₂)  Dedurizarea utilizând schimbători de ioni

În acest caz dedurizarea apei se face prin trecerea apei de alimentare peste filtre schimbătoare de cationi. Aceştia vor transforma toate sărurile de calciu şi magneziu în săruri de sodiu. Dacă se folosesc baterii de schimbători de ioni formate din cationiţi şi anioniţi se poate obţine o apă complet demineralizată.

Principiul metodei constă în schimbarea ionilor de calciu şi magneziu, care constituie duritatea apei, cu ionii de sodiu. În acest fel toate sărurile de calciu şi magneziu se transformă în săruri de sodiu, care dau naştere la depuneri în cazan. În coloana cu schimbători de ioni apa brută intră pe la partea superioară şi parcurge stratul de cationit de sus în jos. Ionii durităţii, calciul şi magneziu  sunt reţinuţi de cationit şi în apă trec ionii de sodiu.

 A₃)  Dedurizarea utilizând polielectroliţi.

Folosirea polimerilor ionici, solubili în apă, pentru prevenirea depunerilor a apărut ca urmare a necesităţii reducerii cantităţii de nămol ce se formează la precipitarea sărurilor de calciu şi magneziu. Polimerii ionici sunt molecule gigantice, naturale sau sintetice, formate din macroanioni ce pot lega un număr mare de cationi de calciu şi magneziu, produsele formate rămân apoi în suspensie având tendinţa redusă de depunere.

B) Purjarea

Dintre efectele impurităţilor asupra funcţionării cazanelor rezultă că impurităţile din apă, depăşind anumite valori dau naştere la depuneri coroziuni sau impurificarea aburului. Pentru evitarea acestor consecinţe trebuie acţionat asupra concentraţiei acestor impurităţi în apa din cazan pentru a le menţine în limitele precise pentru un regim chimic corespunzător. Aceasta se poate realiza prin:

- micşorarea concentraţiei substanţelor dizolvate în apa de alimentare prin alegerea proceselor de tratare a apei de adaos şi prin menţinerea indicilor calitativi ai condensatului recuperat.

- micşorarea impurităţilor concentrate în apa din cazan, prin eliminarea şi înlocuirea acesteia cu apă de alimentare, adică prin mărirea purjei.

 Astfel purja este procedeul de îndepărtare a substanţelor solide precum şi a celor dizolvate din apa din căldare. În practică, purjarea cazanelor se stabileşte după rezultatele analizelor apei din cazan, în funcţie de alcalinitatea de tip p, conţinutul de SiO₂, cloruri, reziduu (săruri, densitate, conductivitate electrică)

Purja poate fi:

- purja de fund – elimină precipitatele din căldare

- purja de suprafaţă – elimină o parte din apa ce se concentrează în săruri datorită fierberii (are loc continuu)

- purja din colector – intermitentă, elimină suspensiile acumulate la suprafaţa apei şi scoate şi o parte din sărurile dizolvate. Purja se stabileşte de obicei de către constructorul căldării sau în corelaţie cu conţinutul de cloruri sau salinitatea apei.

Tratarea  apei  în  distilator

Obţinerea apei distilate depinde de buna funcţionare a distilatorului. Impurităţile din apa de mare determină în distilator spumare şi antrenare precum şi depuneri de cruste, de aceea ap trebuie tratată continuu cu modificatori de cruste şi agenţi de antispumare. Modificatorii de crustă sunt polimeri solubili care se adsorb la suprafaţa particulelor solide formate prin precipitarea sărurilor împiedecând depunerea lor pe metal sub formă de reţele cristaline şi menţinându-le în suspensie ca apoi să fie eliminate împreună cu saramura. Aceste substanţe dizolvă chiar şi crustele mai vechi.

Antispumaţii sunt substanţe tensio – active care modifică tensiunea superficială a saramurii, permiţând bulelor de vapori să se desprindă uşor de pe suprafaţa apei.

Tratarea apei de răcire

- eliminarea depunerilor:

Dedurizarea apei de răcire se face cu ajutorul polielectroliţilor care menţin în suspensie compuşii de calciu şi magneziu. La folosirea apei de mare ca agent de răcire singura metodă de tratare este cea cu substanţe anti – depunere pentru eliminarea depunerilor biologice. Tratarea apei în acest caz se face periodic şi preventiv, pentru a elimina pericolul înfundării instalaţiilor cu produsele desprinse.

      - tratarea cu inhibitori de coroziune:

În vederea reducerii coroziunii apa dulce şi demineralizată se tratează cu inhibitori de coroziune anodici adică substanţe puternic oxidante – nitriţi, boraţi. Rolul lor este de a pasiva metalul şi acest lucru este posibil numai dacă se menţine concentraţia lor peste o anumită valoare. Scăderea concentraţiei sub valoarea prescrisă poate conduce la coroziuni foarte grave. Analiza apei se face la 24 de ore după tratare şi apoi săptămânal, dacă nu apar probleme.